Conexiuni

Ador sa privesc apusul. Sunt mereu uimit de spectacol si sunt fericit pentru privilegiul de a admira acele seri superbe in limpezimi de retina pe care si gandirea le afla prin priviri.
Ma lumina intr-o seara peisajul acela cu un incert sentiment de pace. Se luptau subtil in mine frustrarile trecutului iar durere iesea asemenea unei voci care ar indupleca si cele mai reci inimi. O voce blestemata care iti spune, din ce in ce mai convingator pe masura ce te apropi de marginea balconului, sa pasesti cu incredere spre acele gradini indepartate. Caci, spune ea, acolo trandafirii te vor intampina cu petalele deschise, somnul iti va fi ca un lac neatins, iar linistea o mantuire. In momente ca acelea te intrebi daca esti pregatit.
Nu cred ca apucasem pana atunci sa ma intreb ce se va intampla cu lumea fara mine in ea. Egocentrismul putea sa imi defineasca partial nevoia de a ma intreba, dar exista totusi un motiv real pentru care ma gandeam ca poate nu ar trebui sa plec. Cumva e o alegere usoara: plec, uit si sunt uitat. Dar inca mai cred ca a renunta la salbatica dorinta de a ploua in desert cu poezie si la a-ti scoate sufletul la iveala ca sa priviti impreuna acest spectacol inseamna a fi nedemn de tine insuti! Asa ca nu as putea sa neg faptul ca imi pasa. Poate mi-e frica. Poate am mostenita frica aceasta primordiala a omenirii pe care nu si-a explicat-o niciodata. Poate din bucuria de a trai si a putea constientiza faptul si privilegiul acesta. Exista si posibilitatea sa nu fac absolut nimic si sa ma urasc candva pentru asta, dar faptul ca proiectez aceasta frica in viitor ma determina sa cred ca inca se mai poate schimba deznodamantul sortii. Si ca daca exist e pentru ca aleg sa exist chiar daca nu am ales sa exist de la inceput. Am simtit apoi un dor acut, apasator, ca un gol, ca o foame. Fara destinatar. In mine se duelau tot felul de intrebari ca intr-un turnir al curiozitatii, dar mereu avand convingerea ca daca ti-e foarte dor de cineva sentimentul trebuie sa fie impartasit. Imi imaginez dorul ca fiind asemanator momentului in care intinzi mana spre cineva drag, iar daca acesta face acelasi gest si te prinde de mana, se intampla ceva...ceva intens si placut… Dar daca gestul nu este impartasit, te doare. Iti vine sa plangi de cat te doare!... Cam asa ma simteam in momentele acelea, singur, cu jumatatile mele de dor aruncate in toate directiile. Probabil ca daca eram privit in plan astral aratam precum o caracatita cu tentaculele de dor intinse in toate partile, in zadar asteptand un raspuns. Cu siguranta ca s-ar fi pretat cu imaginea unui disperat dintre cei mai notorii. Cel putin in faurirea unui plan de convingere ne vom tine de mana si vom fi! gandeam eu. Asta pentru a convinge lumea ca se poate mai mult. Oricum suntem obisnuiti sa ne taram umbrele pe sub ochii lumii de parca am fi proscrisi si aripile ne-ar fi taiate inainte sa invatam sa zburam. In cunostinta de cauza avem posibilitatea unei minuni concepute in mintea noastra asemenea unei calauze spre perceptia deplina!...
Era confuzia aceea pe care o poti compara cu presul din fata usii adevarului. Dar totodata putea fi si iesirea din spate. Ma gandesc uneori cum dormim singuri, in pozitia fetus, cu degetele opozabile in gura ca niste prunci, dar cand ne trezim avem pretentii de maturi. Pretindem aceeasi perspectiva ridicola din partea celorlalti si tot cand ne trezim suntem atotstiutori, gata sa invatam vantul sa bata, copacii sa infrunzeasca sau pasarile sa cante doar pentru ca noi stim mai bine! Si ca vocea din spatele cefei ne prezinta lumea intr-o aura auto-proiectata, cu viziuni liniare si carari de asfalt, mereu in conflict cu natura. Uneori ma intreb daca s-a pierdut controlul si ca suntem doar o ura imensa pentru noi insine. Ne lingem degetele ca dupa ospat, multumiti de burti pline si de replici bine aruncate care umilesc interlocutori intrebatori. Grasimea asta a creierului pe care o ducem spre netezirea lui constanta e consecinta excluderii posibilitatilor naturale de a fi o parte din ceva ce nu e creat de noi. Am vrut sa fim intr-o lume in care sa ne mandrim cu minunatiile mainilor si mintilor noastre dar ne-am trezit mai distructivi decat constructivi, in ciuda inocentei fiintelor care dorm singure, in pozitia fetus, cu degetele opozabile in gura. Dar, atat de greu e sa fii!? Lumile se intretaie constant si se confunda intre ele pana la senzatia de sufocare mentala; cand nu mai sti de ce si poate ca nici nu mai vrei sa sti. Si faptul ca esti aruncat in lume cu un bagaj de pretentii si asteptari cu totul ridicole si lipsite de esenta, care nu iti deosebesc nici macar capacitatea de adaptare, cu atat mai mult iti pun umbra in orizont, e dovada clara ca ne-am imbarcat la ceva necunoscandu-ne. E un amanunt atat de simplu in cunoasterea interna, pe care il omitem in goana asta nebuna dupa material - un fals tel atribuit noua de catre noi insine pentru a ne umple frustrarea de a nu sti. Constiinta este periculoasa daca o asociezi cu vinovatia. Marginile imaginatiei intrec uneori granitele autocontrolului coplesind mintea cu cele mai cumplite cosmaruri pana la instaurarea panicii. Orgoliul este o forta, mai mult ca sigur o piedica. Mintile sunt usoare. Indoiala in schimb ne determina sa credem contrariul. Asta deoarece mintea noastra nu este curata si individualizata. Tot ce stim este ce am invatat din alta parte si trecut prin propria interpretare, care, mereu hranita de verbalizarea memoriei, se invarte in acelasi perimetru, incercand noi combinatii cu vechi elemente. Nu suntem autodidacti, pentru ca nimeni nu vrea genii. Toata lumea vrea confort; desi o meschina parere in ideea unei nevoi mai consistente... Poate ca daca ma gandesc mai bine am stiut dintodeauna. Sigur ca am stiut. M-am lasat doar dus in dapartarile conjucturilor, legat la ochi cu proprile-mi maini, sarind de colo-colo ca un arc declansat de falsa-mi dorinta, sau nevoie, de a fi piron, care isi constientizeaza natura de arc, dar o neaga, intrucat necesitatea arcului, in contextul imaginat, e inferioara necesitatii pironului. Nu e intelept, stiu, dar cred ca suntem multi aici. Ne taram, cu argumente nascute din aceeasi ignoranta, spre teluri care se prezinta colorate si stralucitoare, dar doar pentru ca sunt vazute prin ochii mergatorului prin desert. Acesta vrand sa isi potoleasca setea, are nenorocul de a bea apa sarata. Setea nu-i este potolita ci chiar dimpotriva. Dar, in realitate desertul nu exista. Nu exista nici setea si nici nevoia de a fi piron sau arc. Sensul de posesie e inutil. Sensul de cantitate e inutil. Consecinta faptelor noastre e consecinta gandurilor noastre, dar asta se stie. Se stiu foarte multe de fapt, dar e tocmai din acest motiv foarte greu a ne elibera de realitatile iluzorii, implementate si crezute. De discriminarile constante datorate elementelor ce ne definesc confortul si disconfortul trupului. Si mai ales incapacitatea de a intelege ca nu poti sa alegi binele si sa respingi raul intrucat aceste doua insusiri create de mintile noastre merg impreuna mereu si se completeaza constant. Acest fapt denota insusi un conflict, iar acest conflict creaza rezistenta si implicit frica de a pierde controlul. Imi amintesc cum am fost mereu sugrumat de indoieli. In momentele mele cele mai lucide indoiala s-a furisat asemeni sarpelui la picioarele Evei cu puteri nebanuite, pe care le hranea cu aparentele mele slabiciuni. Cand te gandesti ca tot ce te macina, te face sa gresesti sau sa suferi, are explicatie si a avut dintotdeauna, iar raspunsurile aparent reale, pe care le-ai invocat mereu, au fost in van, ele fiind mereu spulberate de puterea indoielii. Si pentru ca slabiciunile sunt hrana indoielii, ele au fost scoase le iveala tocmai de catre aceasta. Asa ca dorul acesta la ce imi foloseste? E oare frica? Cand cerul e asa de frumos luminat eu stau cu mana intinsa spre pamant si cer ajutor de la noroi? Unde am ajuns stiind mereu ca nu pot fi lut cand nu ma nasc din lut in ciuda singurei optiuni care mi s-a oferit datorita fricii!? Cand intind mana de dor o fac pentru ca mi-e frica, nu pentru ca mi-e dor. Si daca nu mi-e frica atunci o intind pentru ca iubesc nu pentru ca vreau sa fiu iubit!... O liniste atat de clara s-a asezat in mintea mea. Puteam sa observ seara, si era frumoasa si noua. Am simtit cum ma gadila lacrimile pe obraji, dar ranjeam de bucurie cu mintea complet goala. Nu-mi auzeam prejudecatile si speculatiile cum se zvarcolesc, iar asta m-ar fi speriat altadata, dar acum nu as fi putut sa compar nimic cu nimic. Ba chiar mi s-ar parea inutil. Am decis sa ma culc asa, in linistea aceea.
Nu stiu cum de m-am apropiat asa de mult de balustrada. Probabil ca am umblat iarasi in somn. Credeam ca imi trecusera iesirile acestea somnambule. In orice caz nu aveam nici o intentie de a reincepe tratamentul acela dubios pe care mi l-a prescris acelasi medic dubios pe care il fregventez de atatia ani. Ma intreb acum de ce o faceam. Poate ca sunt masochist. Cu siguranta ca am facut-o constient de faptul ca gresesc. Trezindu-ma, insetat ca de obicei, am cautat sa imi amintesc ceva dar nu puteam. Nu puteam sa imi verbalizez memoria si asta era atat de normal incat actiunile mele se desfasurau cursiv fara ca eu sa intervin mental in vreun fel. Am dormit atat de mult in camera asta, si cand ma gandesc la tot, la tine, chiar si la mine, uit sa nu cad pe ganduri. Atat de demult erai tu, care nu uitai sa ma uimesti cand nu imi doream sa fiu uimit. Cand ma tavaleam in mine in agonia cautarii, apareai suav ca o sumbra amintire care ma facea sa refiu om. Acum te scotocesc in creier, o naluca a fostului tau fel de a fi, si incerc sa te amintesc; si uneori esti aici, acum, cu mine. Iti vorbesc, imi vorbesti, ma descarc…Uneori esti limpede ca o mare, te simt calda si linistita in jurul meu. Alteori esti doar plaja cu nisipuri albe. Dar, de cele mai multe ori umanitatea ta ma doare. Umanitatea mea ma doare! Nu intelegi? Esti aici si ma intrebi nimicuri! Daca voi raspunde o voi face o singura data pentru ca atat ma intereseaza nimicurile tale! Nu sunt aceleasi nimicuri ca si ale mele! De ce-ti privesti ceasul atat de des!? Unde ai vrea sa fii acum!? Daca te-as intreba pur si simplu mi-ai raspunde ca nicaieri, dar tu nu sti de fapt ca nicaieri este mai undeva decat oriunde... “Maine?... La aceeasi ora?”... Cred ca ne-am coplesit singuri cu teorii lipsite de substanta. Abia acum scoatem capetele de sub patura si ne privim la lumina. Poate ca gasim ca suntem diferiti aici. Poate ca atunci cand trebuie sa abordam principii contradictorii in perceptie umana nu suntem ocrotiti de bula noastra atotprotectoare si ne cautam prin stele si noroi vechile straluciri fara sa stim ca cele ce primeaza sunt aici, acum - cele noi si mature in definitie de a fi. Nu-i asa ca e ridicol cum ne deranjeaza umanitatea cu defectele ei native? Presupusele si minunatele malformatii morale si fizice care ne fac pe noi sa fim noi. Suntem niste prosti, noi oamenii. Credem ca daca gasim perfectiunea nu ne vom plictisi de ea!? Vom cauta mijloace sa o deformam. Vrem sa se strambe la noi si sa greseasca, pentru ca noi sa-i intindem o mana pe care binenteles ca o va refuza din orgoliu. Dar insistam, caci o iubim! Si acum realizam ca tocmai din aceasta pricina ea ne face sa vibram.
Sunt uimit de spectacol si sunt fericit pentru privilegiul de a admira si atat.