Identitate

Exista in oameni acel inepuizabil proces de identificare cu tot felul de concepte si idei, cu statul din care fac parte, cu religia de care apartin, cu neamul, rasa, sexul si asa mai departe. Acest concept cultural a devenit norma in societatea umana, care s-a dezvoltat pe aceasta fundatie, cimentand-o in mentalul general si facand-o singura realitate plauzibila acceptata la nivel social. In ciuda unui pericol evident pe care il presupune aceasta progresie in eroare, foarte putini sunt cei care se abat de la ea. Motivele sunt simple in esenta, dar aceasta simplitate e inacceptabila deoarece banalul pentru noi e o forma neglijabila de exprimare si nu are ce cauta in spectrul unei vieti invaluite in importanta de sine. Nu are nimic romantic. Nu e ideal. E doar ceea ce e si nu coincide cu asteptarile unei imaginatii hranite constant cu dorinta de mai mult, mai frumos, mai bine etc. Acest mod de viata il pune pe om in ipostaza de a trai intr-un rol pe care si-l asuma si in care se distribuie - o iluzie careia i se dedica la fel cum i se dedica artistul creatiei, incearcand mereu sa o imbunatateasca conform idealurilor sale. Suferinta apare atunci cand identitatea personajului se loveste de zidurile incapacitatii de expansiune, iar telurile ii par din ce in ce mai greu de atins. Cand nu poate sa cuprinda in perimetrul mental infinitul realizand ca nu poti intelege infinitul cu mijloace finite si suferind de frustrarea ne-mplinirii dorintelor nascute din aceeasi necesitate mincinoasa de autoconservare a aceleiasi identitati. Dar de ce sa ai teluri din moment ce traiesti intr-o fictiune in care totul e un amalgam de impresii care se compara mereu intre ele? Telul (sau scopul) e prin definitie un proces de impunere si prin urmare e o sursa de conflict, ducand la un mod de viata competitiv, violent si egoist. E un bagaj urias pe care il purtam pe cap stand in picioare in trenul vietii.

Mustrari de constiinta

Niciodata n-as mai stinge departari c-o lumanare si nu cred c-as mai atinge trupul tau rupt de dorinta... Doar atunci cand luna moare si oceanul o inunda cu mareea ei alunec si te-acopar in memorie cu mustrari de constiinta. Ca-ntr-o lume de nimicuri am ajuns sa cred ca totul se usuca sub picioare, iar atunci cand mintea doare, ne ferim de-acele vise care cad precum mormane de cosmaruri interzise. Dar la fel cum moare-un suflet langa chipul tau - tot sters, asa simt cum vine-un urlet dinspre pasii de uitare ce-i citesc in al tau mers.

Absent de-ntrebare

Am crezut ca mi-am gasit partea mea de infinit. Am vrut sa te mir mereu, mereu sa te mir cu soare!... Nu-mi reusesc refugierea, mana-ti plimba mangaierea, c-o furtuna de splendoare ningi cu iarna, ningi din greu. Dar mi-ai inspirat vapaie si sub pleoape in privire te-am cuprins si stins cu ploaie; ca-ntr-un maine oarecare voi fi tot ca azi si ieri. Inecat de dor de-uitare am sa plang si alte veri, toamne, ierni si primaveri... Am sa plang o mare! Cu-ntunericul cernut, in visiunea ta reala si albastra m-am pierdut.